Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fii părinte pe cont propriu? Eu am făcut-o, în diminețile acelea lungi, în care cafeaua e prea slabă și copilul prea matinal. Mi-am crescut copilul singură, și nu, nu o spun cu lamentare. Am supraviețuit, nu am devenit un erou național sau vreo victimă tragică. E viața mea, nu un episod de telenovelă.

Am stat de vorbă, nu o dată, cu femei care îmi spuneau „nu știu cum te descurci” și clătinau din cap cu o expresie de falsă compasiune. Ei bine, nu mă descurc mai greu decât o femeie al cărei partener stă pe canapea, urmărind un meci de fotbal în timp ce copiii urlă în casă. E nevoie de un sat să crești un copil, zice o veche zicală – „ei bine, satul meu are doar un locuitor”.

Am avut parte de încercări de toate felurile: teancuri de facturi ce veneau într-o avalanșă lunară, dileme nocturne în fața unor teme de clasa a patra pe care nu mi le mai aminteam, și bineînțeles, acea eleganță inconfundabilă a unei mame care stă cu cearcăne la supermarket.

Dar să fim sinceri. De câte ori nu am auzit povești din care răzbate disperarea unor căsnicii plictisite, în care singurătatea e mai apăsătoare chiar și cu patru adulți prin casă? Să fim realiști, norocul meu a fost să nu mă complac într-o relație unde iubirea părea extrasă direct din conserve.

Am avut momente când mi-am dorit să arunc totul pe geam și să fug într-o insulă pustie. Să tot ai un copil de crescut e o provocare pe care nimeni nu ți-o poate explica pe deplin înainte. Dar eu am îmbrățișat sărăcia cafelei instant și am făcut pace cu jocurile interminabile de LEGO - chiar dacă invariabil calci pe piesele acelea infernale pe drum spre toaletă, noaptea.

Acum, nu vreau să mă transform în vreun guru al parentingului. Știu că sunt oameni care fug pentru soluții, meditează și fac yoga pentru a găsi echilibrul. Eu personal doar mi-am perfecționat arta de a bea puțin mai mult vin seara după ce piticul adoarme. Nu am urmat cursuri de dezvoltare personală sau căutat relevant inspirație pe YouTube.

Cred că este timpul să privim altfel și clasa asta rară de părinți singuri. Nu suntem atracția circului, nici supereroi, nici obiect al milei. Suntem părinți normali, care se descurcă așa cum pot – pentru că, de multe ori, asta e îndeajuns.

Într-o țară precum România, unde familia tradițională este încă o chestie sfântă, suntem pe al nostru drum. E ca un fel de educație alternativă pe care o propunem, un fel de „cine să zică că nu se poate?”. Pe malurile Mureșului ori în casele din București, sunt toate acele femei care se trezesc zilnic și o iau de la capăt - o poveste care nu e poveste, căci e prea puțin romantică pentru fictiune.

Poate că este vorba despre modul în care femeile, și nu numai, cer să fie văzute și auzite. Să ne acceptăm și vulnerabilitățile, nu doar succesurile instagramabile. Orice s-ar întâmpla în viitor, îmi voi iubi mereu copilul spre infinitul acela și înapoi. E bine, drama nu trage cortina vieții mele, nici nu sunt protagonista unui film filmat în continuu.

Dacă ești unul dintre acești părinți – și nu trebuie să fii neapărat mama, echipele astea de un singur om sunt diverse – da, ești parte dintr-un club. Un club al nebunilor care au scos puterea din ei ca dintr-un tunet și care, totuși, mai clachează din când în când. Fără drame, doar momente umane.

Așa că, hai să o luăm mai ușor, să râdem de toate nebuniile stresante și să ne amintim că nu trebuie să fim perfecți. Cine ne-a spus asta oricum?

Părinților solitari, voi ce gânduri aveți pe temă? Cum v-ați regăsit echilibrul? Și mai ales, ce ritualuri nebunești aveți pentru diversele provocări pe care viața asta vi le ridică?