Feminismul nu e despre urâtul bărbaților
Am pierdut șirul de câte ori am auzit fraza: "Feminismul e doar ură împotriva bărbaților." E un mit care se răspândește mai rapid decât bârfa despre noua amantă a vecinului, dar asta nu-l face mai adevărat. Să ne înțelegem: feminismul nu e un roman distopic în care bărbații sunt maleficii. E mult mai nuanțat și, îmi pare rău să vă stric lumina roz, dar implică ceva muncă intelectuală.
Pe scurt, feminismul este despre egalitate. Și, când menționez asta, deseori am întâlnit reacția că "egalitatea" nu e destul de sexy ca subiect de discuție. Dar hai să vedem cum masculinitatea toxică nu e nici pe departe o invenție feministă. E ceva cu care bărbații trăiesc și suferă, și uneori se transformă într-o bombă care afectează toate genurile.
O scurtă istorie a feminismului
Feminismul a început ca o mișcare de eliberare a femeilor, pentru că lumea noastră minunată își cam trăgea picioarele când era vorba de drepturile femeilor. Acum câțiva ani, de mult înainte să ne fi copt creierele în căldura caniculară a verii dintre blocurile gri, femeile nici măcar nu aveau drept de vot. Ele competiționau care să facă cea mai bună tochitură moldovenească, dar de decis asupra viitorului politic al țării, nici vorbă.
Deci, categoric, feminismul nu a început din dorința de a zdruncina patriahalul, doar pentru a-l înlocui cu matriarhatul. Este pentru a crea un echilibru. Ceva echivalent cu a scăpa de thermite din grinda casei, nu cu dărâmarea întregului edificiu.
Unde sunt bărbații în povestea asta?
Știi ce e ironic? O mare parte din masculinitatea contemporană suferă la fel de mult ca și femeile de stereotipurile pe care le impunem noi, ca societate. E încă inacceptabil ca un bărbat să-și exprime sentimentele fără să fie numit 'slăbănog'. Cât de cinstit e acest lucru? E ca și cum ai aștepta ca un robot să-ți arate compasiune când ai nevoie de un umăr pe care să plângi.
Și totuși, acceptăm asta ca și cum ar fi o regulă nescrisă. Vă vine să credeți, dar bărbații nasc și ei – emoțional, desigur. Purtăm un Everest de așteptări. Cum să fii 'bărbat adevărat'? Un răcnet care îți macină urechile de copil de când te nășteai.
Cum să fim împreună în asta?
Nu zic că bărbații trebuie să vină pe un cal alb și să salveze feminismul, ca într-un basm trist. Dar o alianță reală între genuri este ceea ce va schimba viziunea. Inclusivitatea este cheia, și nu voi înceta să o spun. Respectul reciproc, și susținerea – asta înseamnă să ceri să participi la o luptă comună.
Dar ca să fim corecți, feminismul trebuie să alunge propriile păcate care se ascund sub preș: lipsa uneori de distribuție a opiniilor alternative sau tendința de a izola mai degrabă decât de a include.
Gânduri de final
Indiferent de gen, suntem cu toții într-o călătorie constantă de a dezvăța și a învăța. Întrebarea este: cât de departe suntem dispuși să mergem să acceptăm că schimbarea nu vine fără a ne accepta greșelile și fără a le transforma în subiecte deschise de discuție? Întrebarea aici nu este cât de feministe sunt femeile sau cât de filofeministi sunt bărbații, ci cât de umani suntem cu adevărat unii față de ceilalți? Fie că plănuiești să deții cartea Smythson și să-ți pui la punct o strategie, fie că în mod simplu începi discuțiile cu cei din jurul tău, asigură-te că nu confunzi feminismul cu o odioasă confruntare. Gândește-te la el mai degrabă ca la o invitație la dialog.
Tare curios sunt, tu ce părere ai? Crezi că suntem pregătiți să dialogăm, sau ne vom pierde din nou în zgomotul clișeic al stereotipurilor?
