Sau cum să nu devii o marionetă psihologică într-o societate care îți spune mereu ce să vrei.
Să vorbim azi despre o diferență subtilă, dar esențială, și anume: consensul – adică acordul tău sincer și liber – versus influența socială – acea presiune invizibilă care te face să zici da chiar și când habar n-ai dacă asta vrei cu adevărat. Exact, vorbim despre momentul când ești între a fi tu și a fi versiunea pe care ceilalți vor să o consumi.
Consensul nu e același lucru cu "da, pentru că toată lumea face asta"
Hai să ne înțelegem: consensul presupune un proces decent de gândire și acceptare personală. Sigur, în relații intime sau în orice decizie care te implică direct, nu poți să spui că ai consimțit dacă ai fost ghidat de frică, rușine, rușine sau dorința de a „nu supăra”. Și pe bune, dacă ți s-a întâmplat asta, nu e vina ta.
Dacă recent ai zis „da” doar ca să eviți o ceartă sau pentru că partenerul/partenera ta ți-a dat impresia că faci o mare favoare acceptând, atunci nu ai consimțit efectiv. Ai fost influențat sau chiar manipulat.
Din păcate, influența socială se infiltrează în fiecare colțișor al vieții noastre:
- în relații (sexualitate, monogamie vs poliamorie)
- în alegeri politice
- în felul în care arăți sau îți folosești timpul liber
- în modul în care-ți gestionezi anxietățile și vulnerabilitățile.
Când a devenit consensul un produs de marketing și presiuni sociale?
Să fim onești: trăim într-un capitalism al dorințelor „fabricate”. De la Instagram până la reclame agresive, ni se spune zilnic ce să apreciem, cine să fim și ce e „cool” să vrem. Inclusiv în domeniul relațiilor intime și al sexualității. De exemplu, în România, zona de „consimțământ” a devenit o formă socială de bifat rapid, dar nu și de înțeles profund.
Cât de des auzi pe cineva spunând: „Am zis da pentru că așa ar trebui, nu pentru că am vrut eu”?
Aproape niciodată nu se discută cum să ne dăm cu adevărat acordul, cum să avem puterea să refuzăm fără să ne simțim frustrați sau vinovați. Asta pentru că ne e teamă să fim singuri, să ne asumăm o poziție divergenta și mult mai incomodă social.
Cum faci diferența între un "Da" sincer și unul provocat social?
Iată câteva semne pe care eu le-am învățat din experiență și observații:
1. Întrebarea e: “Vreau asta pentru mine sau pentru cineva/ceva?”
E simplu, dar greu de aplicat. Dacă simți că te convingi pe tine singur (sau pe tine însuți) să faci ceva doar ca să satisfaci așteptările sociale, nu e consens.
2. Ai rezerve evidente, dar spui da oricum?
Conștiința îți spune „nu, nu chiar”. Acceptarea vine cu o pace interioară, nu suspinări de după.
3. Cum reacționează corpul tău?
Limbajul corpului trădează minciuna mai bine decât gura: tensiune, rigiditate, evitare priviri. Dacă ai aceste simptome, clar ceva nu e OK.
4. Refuzul devine un tabu?
Dacă în cercul tău social, „nu” nu există – ai automat presiune să zici „da”. Asta nu e consens, ci condiționare.
Cum să-ți aperi consimțământul în vremuri de intoxicare socială?
Eu ți-aș spune că primul pas este să fii sincer cu tine. Pare „tâmpit”, dar sinceritatea față de sine e o armă esențială.
- Reflectă mai mult. Nu te grăbi în decizii importante.
- Vorbește despre limitele tale, le arată cu claritate și fermitate.
- Exersează să spui „nu” fără explicații peste măsură – tragedia vine atunci când trebuie să explici sau să-ți ceri scuze.
- Nu-ți mai hrăni rușinea când nu vrei să fii „în rândul lumii”, adică să te conformezi.
Știu, nu e ușor. Societatea românească încă are bariere emoționale și morale care fac un „nu” să sune ca o condamnare. Dar merită.
De ce ni se pare atât de greu să spunem „nu” și să ne păstrăm consensul?
Pentru că ne-am obișnuit să trăim în frica judecății sociale. Am fost educați să punem pe prim plan imaginea în fața propriilor nevoi și dorințe. E ca și cum ne-am vinde sufletul, ca să nu aflăm că nu suntem agreeați, iubiți sau acceptați.
Consensul, adevăratul consens, nu înseamnă doar un simplu „ok”. Îl simți din toate ungherele: mental, emoțional și fizic. Dacă are vreun compromis, nu e consimțământ.
Gândul final
Într-o lume care te forțează să fii tot timpul „pe poziții”, cum ajungi să fii la tine acasă, cu tine și-ți spui: „Da, asta vreau. Și chiar este minunat că pot să spun asta” fără să mă tem că voi fi catalogat/ă?
E o provocare, dar tocmai în ea găsim autenticitatea și libertatea reală.
Te provoc să-ți analizezi ultimul „da”. A fost al tău sau a fost influența cuiva? Și dacă a fost ultima variantă, ce vei face diferit de mâine?
Tu cum faci diferența între ceea ce vrei tu cu adevărat și ce vrea societatea să faci? Hai să deschidem subiectul la o cafea virtuală. Scrie-mi!
Până data viitoare, fii tu - nu versiunea cu care ți se spune că trebuie să fii.
