Ah, eterna dilemă românească - să te amăgești că libertatea ta deplină stă într-un apartament de libertate personală, sau să te mulțumești cu confortul (și uneori neplăcerile) vieții de underdog sub acoperișul părinților tăi?
Hai să fim sinceri. Ideea de a sta cu părinții la 30+ este subiectul perfect pentru discuțiile de după multele pahare de vin la care ne aventurăm în weekend. Aproape că îi aud pe toți cum își dau ochii peste cap sau se strâmbă când aduc vorba. Dar nu neg, sunt și cei care îmi spun că e timpul să „mă maturizez” și să o „iau pe drumul meu”. Oh, serios?
Traiul cu părinții - o aventură ca un film românesc
Să locuiești cu părinții poate fi descris perfect într-un film românesc de comedie-dramă, genul „Las Fierbinți” mixat cu puțin Cehov contemporan. Îți cunoști părinții ca pe buzunarele propriului tău trening - însă, propria libertate cântă ca o doină tristă în colțul camerei tale de adolescent întârziat.
Ai momente superbe. Diminețile în care mama te întreabă dacă vrei cafeaua cu lapte sau fără. Cinele în familie, unde tata povestește pentru a mia oară cum a câștigat el la table în '89. Să nu uităm de acele glume pline de duh care te fac să râzi cu gura până la urechi.
Dar să nu uităm și de clipele în care îți vine să pleci pe furiș în miez de noapte ca soldatul din „La revedere, copii” al lui Malle. Momentele acelea când îți dai seama că intimitatea ta e la fel de rară ca un loc de parcare liber în centrul Bucureștiului.
Economia de apartament și paradoxul generozității
Haide să fim sinceri, partea cea mai hidoasă a traiului cu părinții este... zgârcenia asta modernă pe care am ales-o de voie, de nevoie. Cu prețul chiriilor care sunt ca un atac de cord anunțat în Capitală și la nivel național, să locuiești cu părinții pare să fie o decizie economică la fel de logică precum să îți iei un abonament la sală pe care nu-l vei folosi niciodată.
Cine consumă mai multă energie electrică? Cine a lăsat apa să curgă aiurea? De ce nu ți-ai mâncat resturile din frigider? Pentru unii, să lași lași în urmă aceste „datorii” abstracte ar putea însemna să începi să trăiești cu adevărat.
Independent? Poate doar în imaginația ta
Există și acea iluzie a independenței. Oh, știi despre ce vorbesc. Ai bani pentru ieșiri și vacanțe, poți să-ți cumperi gadget-uri „cool” sau să investești în hobby-uri absurde (cine nu vrea să învețe să cânte la ukulele la 3 dimineața?). Însă, aceleași resurse financiare care îți permit să faci toate astea sunt totodată motivul pentru care încă bei cafea de dimineață cu părinții.
Mitul independenței este ca o telenovelă turcească: senzuală, dar futilă. Te vezi liber, dar, la fel ca un episod din „Suleyman Magnificul”, te trezești la realitate când dai de primele facturi care aterizează cu brutalitate pe masa ta de „adult”.
Și totuși, să respiri în voie...
În stocul de argumente pro și contra, avantajele traiului singur par să fie mai mieroase. Ai parte de tihna gălăgioasă și de spațiul personal la care visezi de ani buni, de autodisciplină și de plăcerea unei case care miroase a dulce la oricât de multă aromă de trabuc ai împrăștia.
Dar, să nu uităm nici de solitudinea tău personală, acel „tabu” pe care încă nu foarte mulți dintre noi avem curajul să-l înfruntăm. Nu e chiar simple să-ți înfrunți cele mai negre gânduri și, să fim sinceri, Netflix și o sticlă de vin nu sunt mereu soluția.
Deci, tu care ești? Un suporter al „libertății” sau un realist economic? Ai putea să arunci forfeta și să alegi un drum singuratic, dar mă întreb: îți asumi să renunți la tot confortul acesta puțin imperfect, dar extrem de uman?
Spune-mi, pe lumea ta, cum vezi acest echilibru între libertate și „închisoarea” dulce a casei părintești?
